Pavilionul doi

Sunt pacienta pavilionului doi. Nimic important nu se întâmplă aici, nebunii nu sunt închişi în poduri, nu sunt legaţi cu lanţuri, nu urlă, nu li se aplică vreo lobotomie sau şocuri electrice. Oricine ar constata cât de plictisitori suntem. Uneori chiar zâmbim. Nimeni nu se abate de la programul zilei. Cel mai haios e când ne aliniază seara şi ne numără. De vreo trei săptămâni suntem aceiaşi. Personalul medical primise şi o diplomă de merit, pe care asistenta-şefă a atârnat-o în holul de la intrare, deasupra ghiveciului cu yuca. Concurenţa se zice că a fost foarte dură, cei de la dezintoxicare suferă şi acum, dar balanţa a fost înclinată de succesele obţinute în combaterea psihozelor acute polimorfe, a tulburărilor narcisiste şi histrionice. Pavilionul doi este locul unde descoperi că fericirea înseamnă exact asta, să nu ţi se întâmple nimic, să-ţi iei pastilele conform schemei de tratament, să dormi şi să nu fii obligat să faci vreo alegere. Odată intrat acolo, deveneai dependent.
La ore fixe, se aude zgomotul cărucioarelor cu oalele de mâncare. Nu trebuie să ridici capacul, să vezi sau să miroşi. Mâncare de dovlecei. Nimeni nu o iubeşte şi totuşi asta ni se dă zilnic. Greu te împaci cu gustul un pic amar, cu sosul lung şi consistenţa greţoasă a feliilor de legume. Raţia de supravieţuire. Ne adunăm cu toţii în sala de mese aflată la capătul unui culoar lung, întunecos, mirosind permanent a ulei rânced. Pe vreo şase mese de plastic albaste şi destul de curate, sunt aşezate feliile de pâine care ne vor potoli foamea. O infirmieră-dovlecel ne împarte porţiile. Hai sonaţilor, mai repede! Vă credeţi la restaurant? Bolnavul din colţ salivează de câte ori duce lingura la gură. Balele traversează încăperea, ţi se aşază pe buze, apoi se mută la tovarăşul din stânga şi tot aşa. Cina cea de taină scăldată în fluidele neputinţei. Înotăm cu toţii în aceeaşi zeamă infectă şi căutăm urme de carne printre oasele vreunui pui schilod. Mizeria bolii, mizeria spitalului, nu simţi niciun gust, nicio revoltă, oamenii preferă jocurile cu final previzibil.
După ce mâncăm noi, premianţii pavilionului doi, uşa de la intrare se încuie, în sală sunt aduşi “agitaţii” puşi sub cheie în caz că vreun depozit de energie nebănuită le-ar permite să fugă din spital. Când cade zăvorul, este preferabil să te afli afară. Altfel îi priveşti cum îşi târăsc picioarele pe gresia întotdeauna prea rece, în şir indian, cu privirile în pământ, săpând cu ochii pierduţi tunele spre dincolo. Cârtiţele s-au mutat toate la suprafaţă, consumă bezna de aici. Ceva îmi scapă.
Exersăm adaptarea la mediu cu ajutorul pastilelor. Pe la nouă seara vin asistentele cu tratamentul. Suntem undeva în mijlocul salonului, întindem mâna ca atunci când învăţătoarea ne lovea cu linia fiindcă am mâncat o literă sau am greşit la o adunare. Ducem cana la gură şi aşteptăm minunea promisă. Din camerele casei copilăriei se deschideau culoare, grote, spaţii halucinante ale intimităţii, alte zeci, sute de pavilioane. Numai că acolo nu ţi se dădea vreo pastilă. Asistenta cea tânără are chef de glume. Ce mai face domnul Iuga? Pe dreacu’ face domnul Iuga. Stă în nişte pijamale mototolite şi ţine gura întredeschisă. Mâncarea sleită atinge pentru o secundă cerul gurii, apoi îi dă drumul în stomac. Uite unul care nici măcar nu se mai străduieşte să lase impresia că înţelege ceva. Din când în când, după ce se stinge lumina şi ne punem de acord psihozele, domnul Iuga şi-o ia la labă, împroaşcă spema pe pereţii băii şi se gândeşte la tine. Dar tu nu trebuie să te superi, ziua de mâine cere sacrificii, preoteasă a olanzapinei şi a gândirii pozitive! Eşti la fel de singură ca şi noi, amărâţii în pijamale, dosarele prăfuite ale minunatului pavilion doi.
În curte e frumos şi asta îmi place. Mă plimb cu Laurenţiu, 19 ani, schizofrenie, acum internat preventiv. Paşnic băiat, zâmbetul lui îmi aminteşte de reclamele uriaşe aşezate pe clădirile din centru. Poate că toate fotomodelele sunt vechi pacienţi ai spitalelor de psihiatrie. Ne privim în oglinzi şi îi vedem pe ei, iar normalitatea lor e de fapt o minciună. Poate că nici tristeţea nu mai e a mea. Nu am nimic. Laurenţiu îmi spune că s-a îmbolnăvit după ce o tipă l-a lăsat baltă. Nici măcar nu era îndrăgostit de ea, dar nu a făcut faţă despărţirii. Nu, tatăl nu îl bătuse când era mic, nu fusese violat sau alte rahaturi de-astea. Încet, vocile îşi delimitaseră un teritoriu, simţea pretutindeni miros de urină, s-a retras în casă, refuzând tot ce se putea refuza. El şi groapa, el şi pustiul, el şi petele, el şi obsesia, el răsucindu-şi singurătatea în creier, în plămâni, până nu mai putea să respire. Între timp devenise credincios. Acum vocile aveau un nume, le recunoscuse autoritatea, erau mai uşor de stăpânit. Haosul este insuportabil. Ca şi lipsa speranţei.
Nu a plouat deloc vara asta. Depresia mea se confundă deja cu verdele copacilor. În faţa geamului rezervei unde sunt internată se află un castan. Când suferinţa ajunge la nivelul epidermei, îmi imaginez că atârn de o creangă a lui cu capul spre pământ. Vântul imprimă un balans uşor, sunt o bucată de carne căreia nu i s-a găsit încă lada frigorifică potrivită. Îmi vine să vomit. Mă duc la baie şi iese doar o spumă verzuie, amară. E răul care îşi sintetizează în mine licorile, îşi finisează tumorile crescute din solul gesturilor cotidiene cărora nu le-am dat importanţă. Copilul mamei mele va fi un chirurg faimos sau va muri, va trebui să ia la întâmplare un bisturiu şi să taie adânc, până când sângele închegat va deveni praf.
Iisus se plimbă printre noi deghizat în psihiatru. El ne arată calea, adevărul şi viaţa. Anxioşi abulici şi mediocri, batrâni fără familie şi adăpost, depresive bătute de soţi şi concediate de şefi abuzivi, toţi ne adunăm la umbreluţe să cântăm prohodul lumii ăsteia. Prezenţa fantomatică a lumii de după, de după spital, de după medicamente, de după suferinţă. Nu-ţi garantează nimeni nimic. Doar suntem asistaţi în procesul imprevizibil de acomodare cu actul confuz şi în esenţă absurd al respiraţiei. “Când să mă nasc, s-a oprit curentul. Moaşa a adus o lumânare şi la lumina ei am ieşit. Deja am făcut o repetiţie pentru moarte.” Şi râde. Ţigara fumegă în scrumiera improvizată dintr-un pet tăiat. Ea este lumânarea noastră cea de toate zilele. Amin.