luni, 28 mai 2012

Assembling

"Toţi sunteţi trişti!... Dar peste şaizeci de zile va fi primăvară... Atmosfera, temperatura, dispoziţia- toate vor urca...
Seminţele vor răsări... Vor gâdila vaginul... Îndrăgostiţi-vă...
Nu trebuie să disperaţi..." (Venedikt Erofeev, Jurnalul unui psihopat)

miercuri, 9 mai 2012

Pavilionul doi (partea a treia)

"Suntem morţi. Şi moartea se ia. Te aşteaptă la stopuri şi, în timp ce te fardezi, îţi scrijeleşte geamurile, funigei între tine şi ceilalţi, o respiri odată cu aerul prăfuit de la Starea Civilă, pulsează în centrul pământului mai vie decât orice vietate, toarnă acid pe răni până când se adâncesc, până nu-ţi mai rămâne carne pe oase. Ne e frică de ea. O celebrăm ca pe o zeitate, încercăm să-i smulgem favoruri, e aici, e în tine, s-au înmulţit profeţii, nu vezi panoul de la intrare? Ţi-e somn? Nu mă crede, eu însumi sunt un mincinos oarecare. Şi ce-ţi spun acum nu are sens decât aici, pe banca asta, când tu mi-ai dat ultima ţigară din pachet. I-am văzut azi pe doi la foişor cum se sărutau. El e student pe la canto,e borderline, despre ea ştiu doar că într-o seară venea de la serviciu şi în faţa blocului a început să se dezbrace. Una câte una îşi scotea hainele şi apoi s-a urcat pe o maşină. Nimeni nu înţelegea ce zice, dar ţipa şi tot ţipa. A luat-o poliţia, au depus-o la camera de gardă. Zici că vară-ta e medic aici. Ar trebui să stai în camera aia de la intrare. Acolo e adevăratul spectacol. Îţi place fotbalul? Pe mine mă fascinează suporterii şi bătăile după meciuri. Te fac să te întrebi ce ne mai ţine împreună. De ce nu ne ucidem la colţ de stradă, când pentru un rahat din care alţii câştigă milioane suntem în stare de fapte atât de curajoase? Adică, dacă tot suntem morţi, măcar să nu fim îngropaţi singuri. Vezi că habar n-ai? Hai liberare!"

duminică, 6 mai 2012

Pavilionul doi (continuare)

În fiecare seară mă culc sperând că somnul va fi legătura mea cu nimicul acela care îi face pe oameni să alerge după autobuz, să stea opt ore la birou ascunşi între dosare, să aibă copii, să se ducă în vacanţe fabuloase, de unde se întorc cu un teanc de fotografii la care nu se vor mai uita niciodată, sau să-şi fută viaţa gândindu-se la crimele din Sri Lanka. Iar mâine dimineaţă, braţele, picioarele, fiecare celulă mă vor purta din nou înspre ceilalţi, mâine dimineaţă totul se va intensifica, voi scoate din cele mai ascunse tenebre zâmbetul mântuitor al răspândirii, al excesului, al magnetismului. Dar nu, nu mai văd decât plasa infectă a zilelor mereu aceleaşi, mereu aşteptând betonul care se va turna deasupra noastră, pecete a morţii care ne dansează pe piepturi, care ne ţine legate oasele, ne înfrumuseţează cu farduri roşii extrase din venele pe care cea din urmă teamă nu ne lasă să le tăiem. Tot ce ştiu am învăţat demult. Acum doar negociez cu singura luciditate ce îmi este permisă. În aceeaşi plasă ne este dat să ne zvârcolim cu toţii, oameni, păsări, insecte, plante, diviziune celulară a disperării, a neputinţei, a singurătăţii. Aşa că rămân cu ochii pironiţi în tavan şi-mi ţin respiraţia. Pânzele de păianjen se ţes fără ca noi să vedem vreodată păianjenul, ochii noştri plâng fără ca lacrimile să atingă vreodată sângele ce le-a născut.
Mâine o să-mi beau cafeaua, o să mă viziteze rezidenta aia simpatică, n-o să ştiu ce vrăjeli să-i mai vând, o să spună că mă fandosesc livresc, tristeţea ca viciu nu-i trecută în manuale, o să încerc să-l conving pe Piţi că băutura bla bla bla, o să fac figuraţie de Fata Morgana pentru vreun lunatic în călduri. Mai mult decât afară, aici suntem protagoniştii unor ritualuri. Astfel ni se vinde iluzia că există un viitor, că nimic nu se pierde, că n-avem nevoie de droguri pentru ca timpul să se dilate. Veşnicia nu s-a născut la sat, ci undeva prin Piaţa Sudului. Aici nimeni nu te învaţă să iubeşti. Doar să supravieţuieşti iubirii. Sau impresiei că ai iubit.

sâmbătă, 5 mai 2012

The end




"Hello, miss, I would like a cup of coffee while I wait.
What are you waiting for?
Oh, you know, the usual... the end of the world..."
Via